Read Time:2 Minute, 4 Second

Dostoievski – Epilogul din „Crimă și pedeapsă”

Raskolnikov zăcu în spital pînă la sfîrşitul postului şi săptămîna luminată. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe cînd zăcuse cu febră mare şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osîndită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa.

Trebuia să piară toţi, în afară de cîţiva aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atît de inteligenţi şi atît de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boală.

Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitîndu-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plîngea şi-şi frîngea mîinile.

Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rîndurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfîrtecau şi se mîncau între ei.

În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cadă la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită.

Ici-colo, oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decît ceea ce propuseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau.

Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decît cîţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pămîntul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.

Preluare facebook Dan Vitcu

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
100 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cantina Săracilor Previous post Cantina Săracilor
Înnobilați de frumusețea divină Next post Înnobilați de frumusețea divină