Ce este omul…Amintirea unui prieten drag: Dumitru Sinu

mitica_si_nicoleArizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mangaiate de adieri pale de vant si lumina diminetilor, limpede si clara, inundand fiecare coltisor al orasului molesit de caldura…intr-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, imi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica.

Ajunsesem ceva mai devreme decat stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma intalnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotarat sa astept in fata receptiei, pana la aparitia sa. In timp ce rasfoiam nerabdator niste pliante care se aflau la dispozitia vizitatorilor, atentia mi-a fost atrasa de o conversatie in limba franceza, intre un domn si o doamna prezentabila, amandoi mai in varsta.

Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gandul sa le cer cateva informatii. Foarte amabil, barbatul a inceput sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Il ascultam cu atentie. Mike, asa il chema, vorbea cu o intonatie afectiva, un accent oarecum strain.

Cand l-am intrebat de unde este, mi-a raspuns: „Din Romania”. „Ce mica e lumea”, mi-am spus, si din acel moment, nea Mitica– asa cum m-a rugat sa-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut sa mai vorbim, dar intrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Dar am convenit sa luam masa impreuna, ceea ce s-a si intamplat dupa vreo doua ore.

Un pranz cu nea Mitica

La ora stabilita am sosit la locul de intalnire, unde nea Mitica ma astepta deja. Ne-am asezat la o masa si am comandat cate ceva. Ne-am antrenat intr-un dialog placut, deschis, care parca prevestea ca vor mai urma multe astfel de intalniri intre noi. Asa a si fost! Din vorba in vorba, am ajuns la vremurile de demult. Observasem inca de la inceput, ca-i place sa vorbeasca mai putin despre sine, preferand sa aduca in discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri.

Intuiam ca ceea ce voi afla va fi interesant si pentru mine, dezvaluirile sale vor fi inedite. Eram sigur ca pe parcurs, imi va vorbi, cate putin si despre el. Dupa ce locuise ani buni in Canada s-a decis sa vina in SUA. El si sotia sunt patronii hotelului in care ne-am cunoscut,si au doi copii: Nicolae si Sandra. Pe Nicolae il si intalnisem, de altfel, la receptie, unde imi spusese ca vorbeste putin romana.

Nicolae e pictor si am avut ocazia sa admir in holul hotelului cateva tablouri de-ale sale. Sandra este casatorita cu un francez si locuieste de peste 25 de ani in Franta. Aveam in fata mea un roman, care vietuia de multi ani dincolo de granitele Romaniei, si caruia ii simteam dorinta sincera de a-mi dezvalui lucruri, poate nestiute de nimeni, despre viata si experienta sa din exil.

„Satul meu, gradina dulce”

Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise Romania in 1948. Avea sa imi povesteasca insa, mai tarziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva ii era mai aproape de suflet decat satul in care vazuse lumina zilei, intr-un sfarsit de toamna tarzie, chiar de ziua Sfantului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitica ii este dor de locul unde s-a nascut si a crescut. Ii place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au patruns si mi-au ramas in inima pentru tot restul vietii: „Satul meu, gradina dulce, / Din tine nu m-as mai duce, / De mirosul florilor, / De dragul feciorilor, / De mirosul la o floare, / De dragul la sezatoare”. Gradina dulce in care venise pe lume Dumitru Sinu, se afla la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, in Sebesul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de toate locurile din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritica nu a putut-o uita, nici pana acum: Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata fascinatia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu razbate o umbra de tristete, atunci cand imi spune: „La noi in sat au fost trei nenorociri…”

„Ce este omul…”

Mai intai, isi aminteste de un consatean care s-a stins din viata si a carui poveste isi lasase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateias (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru ii fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitica. Plecase sa faca bani in America si s-a intors de acolo bolnav. Cu banii agonisiti si-a cumparat pamanturi si acareturi, dar averea i s-a risipit curand pe doctori si pe leacuri. „Ce-i omul…”, imi spune, amintindu-si cum au suspinat, ani de-a randul, batranele din sat. Au ramas in urma sa-l planga, sotia si trei copii: Mitica(Dumitru), Ion si Nicolae. Unul dintre baieti, Mitica, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stanila, a devenit profesor universitar, in cadrul aceleiasi facultati. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat,in spirit si in duh, averea irosita a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…

Familia lui nea Mitica

Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune cateva file din viata familiei sale. Din negura vremurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Cand i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea sase luni, Iosif – sase ani, Nicolae – opt si Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, si micuta Ana a plecat sa-si intalneasca mama in ceruri. „Napoleon avea o vorba: Moare o persoana– o tragedie. Mor 100 – o statistica”… Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas in grija bunicilor. Si vietile lor sunt de luat in seama: bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a invatat sa faca tigla si caramida.

Dupa aceea,si-a construit el insusi, propria fabrica de tigla si caramida. Era un barbat frumos, inalt, insa foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii ii spuneau comunistu’, iar altii – nebunu’, ori Tiglaru’, dar nu pentru ca era prost, caci mai degraba, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica, nenea Niculita…in schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. 

Nea Mitica si fratii sai ii treceau zilnic pragul, iar ea ii tinea in poala si le dadea de mancare. „Bunica era ca o sfanta”, adauga el. Bunicul dupa tata, era un om blajin, caruia toti ii spuneau nenea Niculita. El isi lua in brate nepotii si le canta. Nenea Niculita a stat langa patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, si a vazut-o cat s-a zbatut inainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! La vremea aceea, bunicul a scris in ceaslovul sau: „Da, Doamne, la toti si la toate / Cinci minute de liniste inainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitica. Daca iti moare mama, orice si oricate ti se vor intampla in viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se intample mai rau de atat?” Apoi Mitica Sinu isi continua sirul amintirilor care-l ravasisera vizibil.

„O frumoasa floare vine”

Insa raul nu intreaba pe nimeni, atunci cand vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitica n-o poate uita, s-a petrecut in casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria si Ion). Maria a trecut in lumea dreptilor tanara, pe cand implinise 21 de ani. A murit de tuberculoza.

La inmormantarea ei a fost si nea Mitica, care isi mai aminteste si acum versurile-bocet compuse si cantate atunci de baietii si fetele din sat. Asa se obisnuia, cand murea de tanar cineva din sat, fetele si baietii cantau despre viata mortului: „Veniti, feciori, de la foc / Caci am fost toti la un loc/si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti. // Ma marit tanara floare / Cu moartea cea rapitoare / Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine, / Dar nu vine sa infloreasca, / Ci vine sa putrezeasca”. Cumplita durere lovise familia Vulc…

Copilul orb

Dupa cateva luni, lui Ion Vulc ii moare si sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana dintre cei trei copii. Ana isi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vanatoare de mistreti, acesta pleaca dintre cei vii, intr-un accident, impuscat fiind din greseala, de catre un coleg. Sotia lui, Ana, era pe-atunci insarcinata. Cand ii naste fiica, batranul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmas, care-i va duce mai departe numele. Aici insa, doctorul il intampina cu vesti rele: „Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”.

Nepotul lui Ion Vulc a invatat, totusi, o bruma de carte, stie sa scrie in alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), si mai stie sa cante la acordeon. Drama lui Ion Vulc incheie intalnirea noastra. Timpul parca statuse in loc si eu nu ma mai saturam ascultandu-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atatea, despre cele de demult. Si era doar inceputul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. Din nefericire, pe 2 ianuarie, 2013, domnul Dumitru Sinu a parasit Arizona, plecand de aici in lumea celor drepti.

Octavian D. Curpas

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*