Interviu cu jurnalista Eugenia Guzun, de la Radio Romania Actualitati

EugeniaGuzun2Cand stai de vorba cu Eugenia Guzun, reporter la Radio Romania Actualitati, iti dai seama ca inaintea ta se afla un intelectual, un om bogat sufleteste, un patriot. Apartinand generatiei venita pe lume dupa foametea din 1947, precum si datorita originii sale basarabene, aceasta a avut ocazia sa vada scriindu-se istoria.

Eugenia Guzun s-a nascut pe malurile Nistrului, in localitatea Criuleni, din centrul Basarabiei. A prins vremuri complicate, dar s-a bucurat si de sansa de a fi intalnit oameni interesanti si de a studia cu profesori eruditi. Despre zile frumoase si senine, dar si despre lipsuri, despre teama de a nu scapa cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania sau despre raziile facute in caminul studentesc de “activistii de comsomol”, Eugenia Guzun ne-a povestit cu har, cu modestie si cu un autentic simtamant al datoriei.

Reporter: – Ce amintiri ati dori sa ne impartasiti din vremea copilariei?

Eugenia Guzun: – Fac parte dintr-o generatie nascuta dupa foametea din 1947. A fost un adevarat dezastru provocat, un genocid pentru a distruge fibra genetica a unui neam si pentru a le implanta basarabenilor o eterna frica in suflet, transmisa de la o generatie la alta. Din pacate, la noi nu s-a constientizat in deplina masura dimensiunea si repercursiunile acestei catastrofe si nu s-au batut clopotele si in strainatate. Ucrainenii au facut-o si o fac cu mare success. In Moldova, au aparut cateva carti cu marturii cutremuratoare ale supravietuitorilor foametei, care a dus pe ici pe colo, si la canibalism, insa aceste aparitii editoriale zac pe rafturile librariilor si in depozitele bibliotecilor – si doar atat! Sigur, copilaria generatiei mele a fost marcata de foarte multe lipsuri, de teama sa nu scapi cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania, dar in acelasi timp, copii fiind, ne bucuram de ceea ce aveam. Eram contopiti cu natura, vara aveam o varietate astazi greu de imaginat, de fructe (disparute ireversibil), iarna aveam zapezi cat casa si … povestile bunicilor, in care, nu stiu cum se intampla, dar intotdeauna, actiunea se desfasura intr-o tara de basm, pe nume Romania. De la bunici am aflat si despre Mihai Viteazu si Stefan cel Mare si Constantin Brancoveanu…

Printre primele mele amintiri a fost ziua cand tot satul avea drapele in berna… Murise Stalin. Oamenii susoteau, erau ingrijorati pentru ca incepeau sa se obisnuiasca deja cu ideea ca viata lor e marcata de dictonul “din rau in mai rau”… La scurt timp, am fost trezita intr-o dimineata, de un zgomot infernal – pe langa casa noastra trecea un buldozer de care era legata imensa statuie a lui Stalin, ce urma sa fie aruncata de pe un mal abrupt, in Nistru… Cred ca la un an dupa acest eveniment, au fost aruncate in Nistru si icoanele si podoabele bisericii din sat. Suferise de pe urma bombardamentelor din 1944, dar putea fi reparata. S-a gasit solutia in stil comunist, ca biserica sa fie aruncata in aer. Abia acum doi-trei ani, pe locul fostei biserici s-a ridicat un alt lacas sfant, din pacate,… supus Bisericii Ortodoxe ruse… si cu preoti care se roaga sa castige alegerile – comunistii.

Rep. – Ati avut o adolescenta fericita? Ce preocupari aveati in acea perioada?

E.G.: – Am invatat la scoala medie, din localitate. Sapte clase erau obligatorii pentru toti, iar ultimele trei – inlocuiau cumva, liceul de alta data. Vorba vine, caci la acea vreme, cei mai instruiti profesori erau cei cu liceul terminat la romani, in rest, erau persoane scolite in pripa, la niste cursuri de invatatori, unii dintre acestia aveau la randul lor, cate patru clase primare. Sa nu uitam faptul ca anul 1940, apoi 1944 a insemnat pentru noi, basarabenii, decapitarea in primul rand, a intelectualitatii. Conform statisticii, circa un milion de basarabeni si-au gasit refugiul in Romania, alte cateva sute de mii au fost deportate in Siberia si Cazahstan… Cand vorbim despre neajunsurile intelectualitatii basarabene de astazi, despre incapacitatea ei de se sincroniza in multe privinte, cu cea din tara, sa ne amintim ca vorbim despre o intelectualitate realmente nascuta din cenusa.

Rep. – La ce varsta v-ati decis sa studiati filologia si de ce? V-a influentat cineva in acest sens?

E.G.: – Fac parte din categoria premiantilor care au ambitia sa fie primii, oriunde ii arunca destinul. La scoala, ma fascina istoria (mai ales, incepand cu clasa a noua, cand am avut ca profesor un tanar absolvent de facultate, foarte frumos, destept si care vorbea o minunata limba romana), apoi intotdeauna, mi-a placut literatura si chiar visam sa devin prozator, dupa care am aflat de existenta filozofiei si mi se parea ca aceasta ar trebui sa fie vocatia mea…, si dintotdeauna mi-a placut chimia. Era o dragoste pe care nu am tradat-o decat o data si definitiv. Era cu putin timp inainte de balul de absolvire. Tot timpul liber mi-l petreceam pregatindu-ma pentru examenele de admitere la chimie si intr-o zi, m-a chemat la el in cabinet, directorul scolii, profesorul Boris Danga. Era un fin cunoscator al limbii si literaturii romane-moldovenesti. Se intampla ca el sa-mi corecteze compunerile, pentru ca profesoara mea de limba si literatura nu le intelegea… A fost, cred, prima data cand cineva vorbea cu mine matur si cu responsabilitate. Mi-a zis ca neamul nostru trebuie sa renasca si avem nevoie si de filologi buni. A fost argumentul esential si din acea clipa, consider ca viata mea a luat o alta turnura. De altfel, Boris Danga (Dumnezeu sa-l odihneasca!) a fost un mare pedagog, cu merite recunoscute chiar si de autoritatile de la Moscova. A fost pedagog emerit din Uniunea Sovietica. In aceasta calitate, a stiut sa argumenteze necesitatea separarii scolilor mixte ruso-moldovenesti in doua unitati scolare cu programe diferite… si chiar cu sedii diferite… Adevarat, intre timp, se intetisera si bataile in recreatii…, pe criterii etnice. Basarabenii incepeau sa-si recapete demnitatea natioanala si mai ales, umana.

Rep. – Unde si in ce perioada v-ati facut studiile universitare? Ati vrea sa ne relatati un eveniment important din anii de studii care v-a marcat in alegerile facute ulterior?

E.G.: – In 1967, am sustinut examenele de admitere la Facultatea de Litere de la Universitatea de Stat din Chisinau. Profesorii ne-au fost diferiti: de la evrei eruditi si extrem de plictisiti, scoliti cu ani in urma, la universitatile romanesti si chiar peste hotare, la pleiada slaba pana la ridicol. Colegul meu de promotie, scriitorul Leo Butnaru, a descris extraordinar de bine atmosfera anilor nostri de studentie, in paginile unui jurnal in care se vede procesul de rinocerizare la care eram supusi pe toate caile. Partial, s-a reusit, insa au fost si multi colegi care si-au aparat sufletul.

A fost o vreme foarte complicata. Pe de o parte, traiam euforia dezghetului hrusciovist si mai apoi, a discursului lui Ceausescu din 1968, la invazia tancurilor sovietice din Cehoslovacia… La Chisinau, mai functiona la o periferie de oras, o ramasita a unei librarii cu carte romaneasca, deschisa in perioada lui Hrusciov, incepeau sa circule dinspre tara in Uniunea Sovietica turisti romani, mai veneau din cand in cand, si rude din Romania. Imi amintesc ca a fost in vizita, un unchi de-al tatei si mama mi-a zis sa nu vorbesc despre el, caci a iesit recent din inchisoare… Era preot la Brad si un anticomunist convins. Mai era si radio Romania, au inceput sa vina in Uniunea Sovietica filmele istorice romanesti si deoarece la Chisinau erau interzise, faceam cate un drum la Odesa, ca sa le vedem.

In acest sens, erau vremuri frumoase. Dar, deja prin camine se faceau razii, ni se cotrobaia prin lucrurile personale (in timp ce eram la cursuri), ca sa vada ce carti citim. Am fost penalizata la un moment dat, impreuna cu alti colegi din alte camere de camin, pentru ca in lipsa mea, au intrat in camera “activistii de comsomol” si au constatat ca aparatul meu de radio cu tranzistori era pe unda Bucurestiului. Mi s-a luat bursa pe cateva luni…. De altfel, initiativa ii apartinea lui P. Lucinschi, pe atunci prim secretar al CC al comsomolului din Moldova, decorat cu cea mai mare distinctie a Romaniei, pe vremea cand era presedintele Moldovei. Ei, multe s-ar putea spune si despre acele vremuri, dar si despre cele de astazi! Dar ma opresc aici.

Un singur lucru as mai vrea sa spun… Cred ca in acea vreme, ni s-au intocmit multora dintre noi, dosare la securitate… mai ales, pentru ca pe rand, se ridicau cand medicina, cand politehnica din Chisinau si mai tot timpul, Universitatea, unde la un moment dat, a si fost intr-o noapte, arborat tricolorul romanesc…

Rep. – Cum este sa fii proaspat licentiat si tanar somer?

E.G.: – Cei cu dosare la securitate, fireste ca am avut probleme. Si eu am fost mai mult de un an somer, cu diploma de licenta in buzunar. Daca ma gandesc bine, as putea afirma ca adevarata universitate am facut-o in acel an…, in sala de lectura a sectiei de literatura straina a Bibliotecii Nationale. Ulterior, am aflat ca absolut toti cititorii de la aceasta sala aveau dosare la securitate, caci aici era literatura romana. Mai erau, someri ca si mine, Andrei Vartic, proaspat absolvent de la matematica si Mihai Cimpoi, alungat de la Teatrul National (pe atunci de stat, purtand numele lui A. Puskin), din functia de secretar literar. Cu noi se deschidea si se inchidea biblioteca. Imi luam in geanta un sfert de paine si ciuguleam din ea, cand ma apuca ameteala, de foame…

Rep. – Cine v-a influentat cel mai mult in viata?

E.G. – La vremuri diferite, oameni diferiti. Daca ar fi s-o iau in ordine cronologica, pot spune ca m-a marcat profund, chiar in primul an de scoala, prima mea invatatoare. M-a invatat nu doar sa scriu foarte frumos, caligrafic, ci mi-a dat si o prima lectie de viata… Aceea de a suporta cu demnitate, saracia si lipsurile. Era foarte in varsta, prima mea invatatoare si nu intelegeam de ce nu are casa ei si locuieste cu chirie, la o familie de tarani, vecini cu noi. Ma chema, uneori, la ea si ma trata cu un pahar cu ceai si invariabil, cu doi biscuiti pusi pe o farfurioara. Ma ametea, realmente, atmosfera din modesta-i camaruta, foarte ordonata, cu foarte putine lucruri, cu o etajera intr-un colt al camerei, plina cu carti frumos aranjate, iar un ceai mai gustos ca la Ludmila Erofeevna nu–mi amintesc sa fi baut, in alta parte.

Mai tarziu, am aflat ca facea parte din vechea aristocratie rusa, refugiata in Basarabia dupa Revolutia din octombrie 1917… In 1940, impreuna cu familia a fost deportata in Siberia ca dusman al poporului si abia dupa moartea lui Stalin a putut reveni la bastina, in Basarabia. Doamne, si ce limba frumoasa romaneasca mai vorbea prima mea invatatoare, rusoaica la origine, romanca prin convingere.

A mai fost apoi, profesorul meu de istorie, Mircea Dohotaru, un mare intelectual, rasarit din scrum, la sfarsitul anilor 60. Autor de manuale scolare, patriot de mare sensibilitate si caracter, a ramas intr-un con de umbra dupa 1990, in prim plan strecurandu-se, uneori, persoane care au urmarit scopuri nu tocmai nobile… Asta e viata si cunoastem cu totii ca la furtuna se ridica multa pleava la suprafata. L-am intalnit recent. S-a retras de la catedra la tara si munceste o bucata de pamant, ca sa se intretina. Imi marturisea cu durere, ca de 15 ani nu si-a putut permite sa cumpere nici o carte. Ce drama mai mare poate fi pentru un om de cultura, decat aceasta… Am inteles ca fiul dansului e stabilit in Statele Unite ale Americii si il indeamna sa plece definitiv peste ocean, iar profesorul meu de istorie nu-si poate imagina sa moara in alta parte, decat acasa.

M-au influentat intr-un fel, chiar si profesorii ”catastrofa”, pentru ca m-au ambitionat sa-mi depasesc conditia sociala si intelectuala. De exemplu, la scoala, aveam o profesoara de limba si literatura moldoveneasca (asa se chema oficial, obiectul). Era din Transnistria, vorbea o limba pocita in ultimul hal. Noi o mai tachinam, din cand in cand. Imi amintesc ca un coleg a intrebat-o intr-o zi, ce insemna cuvantul “circa” si ea ne-a spus ca e denumirea unui popor din Africa. Imi spune la telefon, mama, ca deseori, o intalneste la cozile de la magazinele din sat si tot timpul le reproseaza consatenilor ca saracia si nevoile ce s-au abatut asupra lor sunt de cand au ”venit romanii” si de cand basarabenilor le-a trebuit limba romana.

Adevarat ca o mai iau in raspar “analfabetele” cu patru clase primare de la romani, ca nu stie sarmana intelectuala cum sa scape de gura lor… Apropo, aceste femei cu patru clase primare de la romani au pastrat focul in vatra romaneasca basarabeana. Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura, faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste.

Interviu realizat de jurnalistul Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*