Da, recunosc…

11140339_438793959613956_35831432249151228_n

O, Doamne… recunosc, nu sunt în stare
Să urc Golgota pe genunchi și coate…
Încă mă plâng… povara grea îmi pare
Și obosesc prea lesne… din păcate.

Și pentru că simt pasul cum rărește
Ritmul înaintării către casă,
Mă plec și strig: Te rog, mă întărește
Și ia-mi durerea care mă apasă!…

Și dacă nu, atunci îmi pune vlagă
În piept, în mușchi și mai ales în minte
Să pot ca-n misiunea mea întreagă
Să-mi ațintesc privirea înainte.

Să nu-mi arunc picioru-n lațul urii,
Polemici sau conflict de interese,
Să las de-o parte patima bravurii,
De Tine pur și simplu să îmi pese…

Să-Ți urmăresc și pasul și Cuvântul,
Să nu mă rușinez în piața mare,
La porțile cetății să-mi duc cântul,
S-aduc în brațe rod la sărbătoare.

Da, recunosc… sunt mic, plăpând ca visul,
Sunt doar un vers în pură devenire
Dar tare mi-aș dori să fiu trimisul
Ce pregătește calea spre… iubire.

Danut Alexandru Jercan

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*