Acuzatorul – Recita Daniel Briciu

acuzatorul

Ne-apropiem de ziua cea binecuvântată
când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei,
când vom privi pe norul de slavă scânteiată
pe Cel ce-a smuls la viaţă şi neamuri şi iudei.

Şi totuşi noi aleşii acestei generaţii,
în pragul întâlnirii cu Mirele Divin,
tot parcă nu cunoaştem, noi cei chemaţi, noi fraţii,
ameţitoarea slavă a harului deplin.

Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină
ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu,
au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină
toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu.

Sclipea în sfera sfântă veşmântul lor feeric,
pe când Isus, la dreapta, privea spre Suveran.
Iar undeva, din goluri, cu haină de-ntuneric,
purtând un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.

„De unde vii, Satana?” l-a întrebat Prea-Naltul.
„De pe planeta Terra.” „O… te-ai uitat la Iov?
Neprihănit ca dânsul şi drept nu-i nimeni altul!
Şi tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov!”

Şi-a dat răspuns Satana: „Ştiu eu?… Aşa să fie?
Îţi poartă el respectul cu gând smerit, blajin?
Sau pentru-atâtea daruri, atâta bogăţie,
atât amar de turme de care câmpu-i plin?

Dar ia întinde-Ţi mâna şi-atinge-Te de-avere,
atinge-Te de carne şi lasă-l gol şi frânt!
Şi vei vedea cum omul, cu ultima-i putere,
Te va huli în faţă pe margini de mormânt!

O, bietul om! Ţărână… O umbră-nşelătoare.
Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preţ
Aceasta Ţi-e făptura ce merită-ndurare?
Ai semănat nădejde şi-ai secerat dispreţ!

De ce mai ţii, Stăpâne, pământul pe orbită,
când sulul Legii Tale e tot mai terfelit?
Coloane de păcate le scriu într-o clipită
şi clipa următoare rodeşte întreit!”

Aşa vorbi Satana. Şi-apoi, pe îndelete,
el arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt.
Şi, sprijinindu-şi vorba pe sute de versete,
ceru-n sfârşit osânda întregului pământ.

Cu feţe întristate l-a ascultat Soborul.
Vai, ce venin, ce ură era în tot ce-a spus!
Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul,
mai greu decât oricine era lovit Isus!

Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina,
care-a luat ţărână şi-a plăsmuit pe om.
Şi-acum cerea vrăjmaşul ca preţ la toată vina,
mai mult decât blestemul din Deuteronom!

De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri.
Şi într-o zi, un înger trimis din înălţimi
chemă din nou toţi fiii lui Dumnezeu din larguri
la Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi.

Dar în înalta sferă era o sărbătoare,
o voioşie sfântă, un freamăt de nespus!
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
şi-un Rai de bucurie pe faţa lui Isus!…

Cântând un psalm de slavă cu inima ferice,
Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput.
Şi mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice,
un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut…

Dar iată… vechea umbră cu vinete contururi…
acum cu ochi de groază, cu pas şovăitor,
Satan, ducând în spate un negru sac de suluri,
din nou urcă din goluri şi se-arătă-n Sobor.

„De unde vii, Satana?” brazdă un glas tăria.
„De pe planeta Terra…” răspunse crunt Satan.
„O… ai văzut… pe Petru, pe Ştefan, pe Maria?
Ce sfântă-i Magdalena! Ce-nflăcărat Ioan!”

„Ioan? Maria? Petru?… Doar varul pe perete!
De când nenorocirea m-ajunse pe Calvar,
îi scriu mereu în suluri cu sute de versete.
Şi cer acum osândă şi celor de sub Har!”

„Cum îndrăzneşti să-ntuneci lumina Mea curată?
Te-ncumeţi tu a pune pe fiii Mei sub legi?
Şi ţi-ai luat sfruntarea să chemi în judecată
familia Mea sfântă de împăraţi şi regi?

Nu-ţi mai cunoşti hotarul? Sau nu te prinde teama?
Isus a dat o plată de sânge! Ce mai vrei?
Ţii să domneşti. Domneşte! Vei da odată seama!
Dar nu-ţi întinde dreptul peste copiii Mei!”

„Dar legea Ta e sfântă”, vorbi acuzatorul.
„Şi eu pentru dreptate mă zbucium şi insist.”
„Cum? Harul nu-i dreptate? Nu-şi are plătitorul?
Sau Legea e mai tare ca sângele lui Crist?”

„Stăpâne… dar o lege rămâne. Şi ea cere
un procuror integru, sever şi priceput…”
„Cum? Peste fiii slavei ai vrea să-ţi dau putere?
Jos gheara de pe legea iubirii, Belzebut!”

Un semn făcu Cel Veşnic. Şi oştile de îngeri
asupra lui Satana se aruncară-n stol.
Iar sulurile negre de-abateri şi înfrângeri,
rupându-le fărâme, le risipiră-n gol.

Şi iată, că din ceruri, cu neagra lor ninsoare,
fărâmele acestea pe vânturi au plutit,
iar undeva departe le aştepta o mare
şi apele uitării de veci… le-au înghiţit.

Şi cum priveam la marea ce se zbătea adâncă,
şi ultima fărâmă pierea ca un suspin,
am tresărit la gândul că nu pricepem încă
ameţitoarea slavă a Harului deplin…

Costache Ioanid

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*